Raza de speranta

"Sa faci intotdeauna numai ce este bine si Dumnezeu te va ajuta" de Felicia Mircea

Carte


Începând de acum aveţi posibilitatea de a citi cartea mea numită SENTIMENTE, prezentată în blog pe capitole. Vă doresc o lactură plăcută. Aştept comentariile dumneavoatră în legătură cu această carte pe e-mailul : mircea_felicia@yahoo.com sau la telefonul 0744253342. Nu pregetaţi în a vă exprima părerea.

SENTIMENTE,  de Felicia Mircea

CAPITOLUL 1

„De ce Doamne Dumnezeule, de ce, multe lucruri care se întâmplă în lumea asta sunt nedrepte? De ce permiţi ca viaţa unui om să fie distrusă de nişte minţi bolnave, care aparţin unor oameni şterşi? De ce oare rugăciunile mele nu ajung la tine? Încotro să le îndrept? Cu ce am greşit de m-ai lovit crunt? Simt cum totul se năruie în jurul meu. Încotro să mă îndrept pentru a-mi alina suferinţa şi cum să sting flacăra ce mă mistuie pe interior? Simt un gol imens în suflet. Cum pot să mai am încredere într-un bărbat, când omul iubit în care aveam aşa de mare încredere, mi-a înşelat toate aşteptările, mi-a secat sufletul. El era raza mea de soare, prezenţa lui mă înălţa pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Nu era moment din zi şi din noapte în care gândurile mele să nu fie îndreptate spre el. Cum voi putea să mă adaptez situaţiei? Doamne dă-mi puterea să rezist şi învaţă-mă ce trebuie să fac şi ajută-mă să nu mai sufăr. Simt că nici lacrimile nu mă mai ajută să-mi alin durerea din suflet. De ce Doamne, de ce ai lăsat să mi se întâmple asta? Ce planuri ai cu viaţa mea? Încotro vrei să mă îndrepţi? Eram atât de fericită, eram plină de fericire şi deodată fericirea s-a năruit. Cum de am putut fi atât de naivă, cum de n-am simţit nimic? Cum de nu mi-am dat seama că pentru el nu eram decât una din multele femei de care el se folosea? Câte speranţe îmi pusesem în această iubire pentru el, câte planuri îmi făcusem. Când mă gândesc cu câtă pasiune şi dragoste m-am dăruit lui. Acum realizez cât de fals era atunci când spunea că mă iubeşte, cum mă alinta şi mă mângâia cu aceleaşi mâini care atingeau şi alte femei. Cât de scârbă îmi provoacă acum amintirea sărutărilor lui, a cuvintelor de iubire. Nu vreau să mă mai gândesc. Doamne dă-mi puterea să uit şi să pot merge mai departe. Nu mai pot nici plânge, mi-au secat şi lacrimile.”
Aceste vorbe erau rostite de o tânără îngenuncheată în faţa unui pat modest. Pletele lungi, blonde care i se unduiau pe spate, ochii ei negri, mari şi migdalaţi, bărbia rotundă, obrajii rumeni, gura mică, dar senzuală, fruntea puţin bombată, nasul nu prea mic, dar bine proporţionat, făceau din ea o tânără foarte frumoasă.
Totul în jurul ei era sărăcăcios. Patul de fier simplu, o masă, un covor cam rupt şi pătat, un fotoliu, pardoseala murdară, era toată dotarea camerei. Simplitatea camerei nu avea nici o importanţă pentru ea, n-o percepea. Ea căutase numai un refugiu în care să-şi plângă necazul, un loc izolat în care sufletul ei rănit să se lamenteze în voie.
Fata elegant îmbrăcată şi camera foarte modestă creau o discrepanţă. Privirea pierdută, ochii roşii, plânşi, starea apatică făceau din ea o persoană total ruptă de realitatea înconjurătoare Pentru ea conta numai realitatea ei, materializată prin zbuciumul interior. Totul a fost un şoc pentru ea, o lovitură cruntă, care a venit pe nepregătite. Pentru ea totul se năruise în momentul acela când persoana cea mai iubită, bărbatul care însemna totul pentru ea, a înşelat-o. Iubirea ei pentru acel bărbat a venit târziu, nici un alt bărbat nereuşind să-i atingă cu vreo iubire coarda sensibilă a sufletului ei. De aceea considerase iubirea pentru el, iubirea vieţii ei, el reprezentând speranţele pentru viitor. L-a iubit necondiţionat, lăsându-se pradă unei pasiuni mistuitoare, în care toată fiinţa ei fusese antrenată. Şi ce obţinuse? O dezamăgire totală. Simţea că viaţa ei devenise un haos dintr-odată. Nu-i putea ieşi din minte acea imagine cu el şi altă femeie în pat, strâns înlănţuiţi. Poate că nimic n-a fost întâmplător. Poate şansa i-a întins o mână, făcând-o să vină mai devreme din delegaţie, tocmai pentru a-i dezvălui adevărata faţă a bărbatului pe care ea îl iubea cu aşa intensitate. Rămăsese împietrită la vederea lor, simţind cum inima îi bătea puternic şi că ceva o strângea de gât. Nu-şi mai simţea mâinile, picioarele şi simţea cum îi vâjâie capul. Privirea i se înceţoşase. Îşi amintea expresia feţei lui când a văzut-o. O expresie de groază. Niciodată nu va uita acea spaimă disperată care se întipărise pe faţa lui la apariţia ei neaşteptată. S-a putut mişca numai în momentul în care a realizat că el se dă jos din pat, îndreptându-se spre ea, vrând parcă să se justifice. L-a văzut în toată goliciunea lui, iar asta spunea totul, nemaiavând nevoie de nicio justificare.
Se gândea la fapta lui pe care n-o va lăsa nepedepsită, răzbunându-se în felul ei. Orele astea nesfârşite în care îşi ticluise viitoarea răzbunare fuseseră atât de intense în gândire, încât se vedea acţionând exact ca şi cum proiectul ar fi pe cale de înfăptuire. Din străfundul ei parcă se auzea o voce care îi spunea: „Iartă-i pe cei care te-au făcut să suferi atât de mult”. Asta nu! Nu va ierta niciodată.
Prin toate gândurile care îi treceau prin minte legate de anii din urmă şi care reveneau buluc, îmbulzindu-se cu o claritate extraordinară, îşi dădu seama în ce măsură tăcerea desăvârşită, izolarea completă puteau să-i provoace o adevărată viaţă imaginativă înainte să-şi piardă minţile. Atât de intensă, atât de vie, încât omul pur şi simplu se dedubla.
Timpul zbura fără ca măcar să realizeze acest lucru. Şi în definitiv ce mai reprezenta acum pentru ea trecerea incomensurabilă a timpului? Pentru ea totul se oprise în loc.
După câteva ore de deznădejde îşi ridică capul de pe mâini şi privi lung în jur, contemplând fiecare colţ al camerei, ca şi cum atunci ar fi revenit la realitate. Revenirea era greoaie şi înceată. Îşi simţea capul greu şi pleoapele umflate, iar mâinile îi amorţiseră. Făcu o tentativă de a se ridica, dar nu reuşi. Era prea ameţită. Simţea că toată camera se învârtea cu ea. Conştientiză totuşi prezenţa patului şi cu mare efort reuşi să se întindă în el. Îşi duse mâna la inimă, ale cărei bătăi le simţea puternice. Îşi propuse să se liniştească deoarece starea de agitaţie o tensionase foarte mult. Câte gânduri o invadau! Rămase cufundată într-o nelinişte dureroasă. Ce mai putea face în situaţia asta, decât s-o accepte aşa cum era. Nu avea puterea de a gândi mai departe de evenimentul neplăcut pe care crunta realitate sau soarta prin tentaculele ei nemiloase, îl adusese în faţa ei creându-i un dezechilibru emoţional şi mental.
Observând că ameţeala mai dispăruse şi considerând că este într-o stare mai bună, încercă să se scoale pe marginea patului şi să facă câţiva paşi. Dar simţea că picioarele n-o ascultă şi că-şi pierde echilibrul. Simţea că nu are suficient aer, ceva o strângea de gât. Ştia că toate astea i se întâmplă din cauza stării de nervozitate şi agitaţie. Se reaşeză pe pat conştientizând faptul că avea nevoie de aer, iar pentru aceasta trebuia să ajungă la fereastră. Se ridică cu greu şi se apropie de fereastră, deschizând-o. Era noapte. Nu-şi mai aducea aminte dacă fusese zi sau noapte când venise. În mintea ei nimic nu era clar. Aerul şi liniştea de afară îi făcură bine. Privi în noapte cum acel uriaş policandru al cerului îşi aprindea una câte una luminile. Era fermecată de imaginea nopţii, de lumini, de liniştea străzii. Toate astea păreau să o mai liniştească.
Trecuse de partea grea a şocului şi acum încerca să-şi conştientizeze situaţia în care se afla. Nu mai putea face nimic acum, faptul era împlinit, iar în ceea ce priveşte viitorul nici nu se punea problema, neştiind încă ce decizie va lua. Stia că mândria ei va fi aceea care va decide şi nu inima care îi era zdrobită. Începu să măsoare cu paşi mari încăperea, provocând un joc de umbre pe pereţi, datorită luminii reflectate de lună. Se apropia din când în când de fereastră privind întunericul de afară, cufundată în propriile-i gânduri. Atâtea planuri îşi făcuse şi totul se năruise. Nu putea rezolva problema acum, fiind prea afectată. Era dezorientată şi nu ştia ce decizie să ia. Totuşi, pentru nimic în lume nu putea să uite şi să ierte cele întâmplate. Ochii i se umplură de lacrimi. Îi şterse cu dosul palmei.
Era conştientă de faptul că trebuia să se calmeze şi să judece lucid. Nu ştia cum va proceda, dar de un lucru era sigură şi anume că această infidelitate pusese punct la ceea ce credea că fusese o mare iubire, pentru că din partea ei fusese o mare iubire, o mare pasiune, iar acum trebuia să se gândească la ea la trecut. Vroia să nu mai fie atât de afectată de întâmplare, dar nu avea puterea de a comanda creierului şi inimii. Nu ştia ce-i va oferi viitorul, dar ştia că va trece mult timp până când rana din sufletul ei se va vindeca, pentru că se dăruise prea mult acestei iubiri. Un gând îi trecu deodată prin minte. Dacă nu aceasta era marea ei iubire, dacă el nu era omul sortit pentru ea, dacă undeva în mulţime, cel ales de soartă pentru ea o aşteapta? Dacă prin această lovitură, Dumnezeu a vrut să-i arate că o luase pe un drum greşit şi că altul este drumul împlinirii ei? Gândurile astea o mai liniştiră şi simţea cum întregul corp i se destinde.
Mai aruncă o ultimă privire pe fereastră şi parcă revigorată îşi îndreptă spatele şi hotărâtă îşi luă geanta şi plecă spre uşă, zicându-şi că mai este şi mâine o zi.
Către femeia frumoasă şi elegantă care părăsea hotelul sărăcăcios, se îndreptau privirile mirate ale recepţionerului. Nu-i venea să creadă. Oare era aceeaşi persoană dezorientată, abătută, plânsă care ceruse o cameră cu câteva ore înainte? Se întâmplase un miracol.
Într-adevăr, era mare diferenţă între starea ei atunci când se izolase în acest hotel şi cea din momentul plecării din el. Uitându-se în jur văzu aspectul lui sărăcăcios şi era mirată cum de putuse face o asemenea alegere. Nici nu conştientiza cum de ajunsese aici, ştia numai că rătăcise cu maşina mult timp pe străzi şi că vroia numai un loc în care să se poată refugia, izola.
Ieşind afară din hotel, realiză că se afla la periferia oraşului, mult departe de viaţa agitată şi civilizată a lui. Uitându-se la ceas constată că trecuse cu mult peste miezul nopţii. Gândurile i se îndreptară spre mama ei, spre prietena ei cea mai bună. Cât de îngrijorată trebuia să fie neştiind nimic despre ea. Trebuia să ajungă repede acasă.
La volanul maşinii porni spre casă, unde o aştepta mama ei, probabil neliniştită de lunga ei lipsă. Ajungând în oraş se îndreptă spre un cartier select, unde abundau vilele somptuoase. Într-una dintre ele locuia ea împreună cu mama ei. Vila era arătoasă. Pe terasă cât şi pe trepte se înşirau de o parte şi de alta multe ghivece mari cu flori dând vilei un farmec deosebit. Curtea avea un aspect îngrijit, dovedind măiestria de gospodari a proprietarilor. Abunda gazonul verde, bine îngrijit, delimitat de alei pavate a căror orientare în spaţiu fusese aleasă cu gust. Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării, până când şi rondurile cu flori, a căror paletă de culori înviora grădina, îşi aveau locul bine gândit.
În sfârşit, ajunsese acasă. Casa era cufundată în întuneric, ceea ce o făcu să se gândească că poate absenţa ei nu produsese în mintea mamei ei un dezastru atât de mare cum credea ea. Grăbindu-se, intră în casă deschizând uşa şi strecurându-se, pentru a nu fi auzită, mergea ca o felină pentru a nu deranja mirajul nopţii. Trebuia să ajungă în camera ei, pentru că era locul unde totul o relaxa. Îşi revăzu lucrurile personale, iar asta îi cree o stare de bine. În momentul ăsta se simţea izolată şi protejată de toate lucrurile neplăcute care-i invadaseră viaţa în ultimul timp. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării în camera ei, totul era de o ordine perfectă, iar asta spunea mult despre cea care o locuia.
Problemele din ultimele ore o amprentaseră foarte mult. Se simţea obosită, epuizată, dar asta n-o va determina să renunţe la duşul ei de fiecare seară, mai ales că se simţea murdară, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Având în vedere ora târzie din noapte, acordă tabieturilor ei mai puţin timp ca de obicei. Se îmbrăcă într-o cămaşă de noapte roz cu bretele, scurtă şi mulată, care-i accentua şi mai mult liniile de invidiat ale trupului. Se simţea mai relaxată. Nu mai simţea acel zbucium lăuntric, care-i întunecase gândirea şi care îi paralizase simţurile.
Cu toată oboseala şi agitaţia de peste zi somnul întârzia să vină. Se gândea că trebuie să facă ceva pentru a nu mai fi obligată să privească fără sens pereţii camerei. Deodată o luminiţă se aprinse în mintea ei. Cum de nu se gândise mai de mult la asta? Avea un prieten pe care-l neglijase în ultimul timp. Era jurnalul ei personal în care îşi aşternuse toate momentele vieţii şi toate gândurile ei. El n-o trădase niciodată. Dându-se jos din pat îl luă dintr-un sertar, iar apoi se reaşeză în pat, strângându-l la piept ca pe ceva drag. De mult nu-l mai răsfoise, de mult nu-şi mai îmbătase sufletul cu amintirile trecutului. El era confidentul ei, acel jurnal era martorul gândurilor şi aspiraţiilor ei, el conţinea acele mici secrete pe care nu le putuse spune nici măcar mamei ei. Poate părea de modă veche ţinerea unui jurnal, dar ea nu ţinuse seama de asta, mai ales că nu împărtăşise nimănui despre existenţa lui, nu pentru că ar fi contat comentariile care s-ar fi făcut pe seama asta, ci pentru că el reprezenta o parte intimă a personalităţii ei. Şi apoi a găsit de cuvinţă că toate momentele importante din viaţa ei, toate gândurile ei, trebuiau imortalizate pe hârtie, considerând că în acest fel le menţinea vii în memoria ei. De fiecare dată când îl răsfoia, avea impresia că retrăia intens acele momente. Acum, lungită pe aşternuturile imaculate, contemplând acel jurnal, simţea parcă cum toate problemele ei se înceţoşează trecând pe al doilea plan, faţă de trecutul care se încăpăţâna în aducerea aminte.
În caleidoscopul care i se perinda pe dinaintea pleoapelor, imaginile, întâmplările, tot amestecul ăsta de senzaţii, le percepea în ordine cronologică şi i se înfăţişau clar. Într-un dans fantasmagoric, s-ar spune că tot ce trăise ţinea morţiş să apară concomitent în galeria amintirilor.
Filmul vieţii ei se desfăşura rapid pe dinaintea ochilor: copilăria în sânul unei familii dezmembrate, mutarea din ţara natală într-o ţară necunoscută, greaua adaptare la condiţiile noii patrii, anii de studiu şi peste toate astea glasul blând al mamei care a reuşit să-şi depăşească condiţia mizeră, întâi printr-o căsătorie iar apoi printr-o muncă titanică. Filmul ăsta la care asista, proiecţia asta de lanternă magică pornită de subconştient în pofida voinţei ei, umplea cu o caldă emoţie noaptea asta în care aştepta saltul spre marele semn de întrebare al viitorului.
Citirea jurnalului o detaşase complet de prezent, cu atât mai mult de viitor. El o făcuse să retrăiască intens momentele trecutului, momente frumoase care îi umpleau sufletul de bucurie. Tot trecutul ei se afla acolo imortalizat pentru totdeauna, dar acum era conştientă că prezentul cu multele lui dezamăgiri îi bătea la uşă, iar ea trebuia să se mobilizeze şi să-i facă faţă. Pentru moment era mulţumită că, de la venirea ei acasă, nu întâlnise nici un membru al familiei şi în felul ăsta evitase să dea explicaţii pentru întârzierea ei. Nu se întâmplase niciodată până acum să lipsească de acasă atâta timp fără să anunţe. Se gândea la mama ei, la felul în care va primi ea cele întâmplate. Ştia că este o femeie inteligentă cu o judecată sănătoasă şi era convinsă că o va înţelege şi o va sfătui aşa cum făcea de fiecare dată. Rămânea numai să aleagă modalitatea în care îi va spune. În mod sigur nu îi va spune despre intensitatea cu care ea a perceput lovitura, despre rătăcirile şi dezorientările ei, atunci când crudul adevăr a ieşit la suprafaţă.
Noaptea fiind un bun sfetnic, va vedea ea mâine cum va proceda. Acum oboseala îşi spunea cuvântul, iar binemeritatul somn îşi cerea intens dreptul de a se instala. Pe mâine deci, când mintea intens pusă la încercare astăzi, va putea să perceapă altfel realitatea şi s-o interpreteze la alţi parametrii. Şi zicând aceasta se abandonă somnului, trecând în lumea mirifică a viselor.
În liniştea desăvârşită a camerei se auzi un uşor scârţâit; uşa se deschise şi intră mama ei.
– Natalia, te-ai întors?

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 2

– Natalia, eşti gata? Hai că întârziem.
– Imediat mamă.
– Şi schimbă-ţi imediat rochia! E pătată şi e şi prea scurtă.
– Nu e scurtă şi apoi pata nu se vede, deoarece îmi pun şorţuleţul. Te rog mamă!
– Te rog draga mea să faci cum ţi-am spus.
– Bine mamă.
Natalia răscolea în camera alăturată sertarele comodei căutând anevoie să găsească o rochie mai potrivită. Era îmbufnată şi nu înţelegea de ce copiii sunt nevoiţi să facă întotdeauna ce vor părinţii. De ce nu au şi ei libertate de decizie? În liniştea camerei îşi schimba rochiţa, nu prea mulţumită de alegerea făcută. Se gândea, că în ultimă instanţă nu avea importanţă ce rochiţă purta pentru că tot nu se va vedea, deoarece pe deasupra ei avea şorţuleţul. Stătuse destul de mult în cameră, când deodată o auzi pe mama ei chemând-o. Pentru ea, probabil, timpul avea alte dimensiuni decât pentru mama ei.
– Hai mai repede draga mea, că întârziem! Trebuie să te duc la grădiniţă, iar eu trebuie să ajung la serviciu.
– Sunt gata. Acum eşti mulţumită de cum arăt?
– Da iubito. Eşti un copil foarte ascultător şi pentru asta mama te iubeşte foarte mult.
– Mamă, în ce an m-am născut?
– În 1972, dar ţi-am mai spus asta.
– Nu am reţinut.
– Dar de ce mă întrebi?
– Din curiozitate. Nu-i aşa că acum sunt mare şi că anumite decizii trebuie să le iau singură?
– Tu eşti o fetiţă foarte inteligentă şi sunt convinsă că atunci când vei întâmpina greutăţi în luarea deciziilor tale vei apela la judecata matură a mamei tale. Ţi-am spus de atâtea ori că eu pentru tine nu sunt numai mama ta, ci şi prietena ta cea mai bună, omul în faţa căruia poţi să-ţi deschizi sufletul ori de câte ori simţi nevoia. Dar acum draga mea trebuie să ne grăbim.
– Păi atunci hai să plecăm. Eu sunt gata.
– Deseară când ne vom întoarce vom sta de vorbă mult aşa cum facem noi de obicei şi-ţi promit că ne şi vom gâdila. Ce zici, îţi surâde ideea unui gâdilici?
– Mă mai întrebi? Ştii că-mi place foarte mult.
– Lăsăm toate proiectele pentru deseară. Acum pe cai şi la drum.
Această discuţie avea loc între mamă şi fiică, într-o zi de primăvară însorită. Erau în micul lor apartament curat, dar modest mobilat. Fetiţa, cam zburdalnică, ca orice copil de şase ani, blondă, cu o feţişoară mică o tot interpela pe mama ei, o femeie frumoasă, înaltă, brunetă, cu părul lung, ca mătasea, cu tenul alb şi imaculat. Era o femeie tânără la 32 de ani. Între mamă şi fetiţa cu ochii mari, visători se stabilise o înţelegere mişcătoare. Ele trăiau într-o lume a lor proprie. Nimic nu le deranja calmul şi liniştea care domnea în căminul lor. Serviciul pe care-l avea nu era ceea ce-şi dorea ea, dar măcar le asigura o stabilitate financiară.
În drumul ei spre serviciu întotdeauna îşi făcea cumpărăturile. Era o femeie chibzuită. După divorţul urât prin care trecuse cu ani în urmă, ea rămăsese cu fetiţa şi încerca singură s-o educe şi să-i asigure confortul necesar.
Făcea tot posibilul să nu se mai gândescă la viaţa urâtă pe care o avusese. Copilăria îi fusese punctată de evenimente neplăcute, în mare parte determinate de înclinarea tatălui ei spre alcool. Nu putea uita certurile şi bătăile primite atunci când tatăl ei venea beat acasă. Iar acestea nu erau sporadice, ci zilnice. Se instalase o teroare în casă. Şi apoi se născuse într-o familie în care părinţii nu aveau aspiraţii intelectuale, acesta fiind şi motivul pentru care ea nu-şi putuse materializa dorinţa de a urma o facultate şi de a urca pe scara socială, depăşindu-şi condiţia modestă. Era conştientă de calităţile ei intelectuale, dar nu avea susţinerea materială din partea părinţilor. Îşi amintea de dezamăgirea pe care a avut-o atunci când le-a spus că doreşte să urmeze o facultate, iar răspunsul lor a fost clar, nu. O sfătuiau să-şi facă o calificare de câteva luni şi să devină independentă financiar, pentru că ei nu vor mai contribui la întreţinerea ei. Ştiind că nu are nicio şansă de izbândă cu ei, a urmat cursurile de cosmetică, gândindu-se că poate în viitor va avea şansa de a-şi materializa dorinţa, întreţinându-se singură.
În momentul în care a început să aibă o stabilitate financiară, a plecat din casa părinţilor, luându-şi cu chirie o cameră. Relaţiile dintre ei s-au răcit, ţinând numai din când în când legătura cu mama ei.
Dar soarta îi rezervase alte surprize neplăcute. La un moment dat a întâlnit un tânăr şi s-a îndrăgostit crezând că reprezintă idealul ei de bărbat. Cât de mult se înşela.
Îşi iubea aşa de mult soţul şi se credea iubită de el, încât se gândea că în sfârşit viaţa era darnică cu ea. Apogeul fericirii a fost pentru ea în momentul când s-a născut fetiţa. Până atunci nimic nu zdruncinase liniştea şi fericirea căminului ei. Asta până când a observat că soţul ei întârzia în fiecare zi tot mai mult, pretextând că era reţinut cu treburi la serviciu, iar banii aduşi în casă de el erau din ce în ce mai puţini. N-a dat prea mare importanţă acestor întârzieri, crezând orbeşte în motivaţiile lui, dar atitudinea ei s-a schimbat în momentul când au început certurile, jignirile şi bătăile. Neştiindu-se vinovată cu nimic, a încercat să aibă o discuţie cu el, ca să afle şi motivul acestor schimbări din partea lui. Nu avea cu cine discuta, pentru că el refuza orice dialog.
Întâmplarea a făcut să afle de la o cunoştinţă, mai bine zis o clientă, motivul din cauza căruia soţul ei avea o atitudine aşa de negativă faţă de ea. Nu mică i-a fost surpriza să afle că avea o amantă şi o amantă destul de costisitoare.
Într-o seară, fără să-i spună soţului că ştie de legătura lui extraconjugală, l-a anunţat fără nicio explicaţie că vrea să divorţeze. Nici nu mai vroia să-şi amintească ce a urmat. S-a aruncat asupra ei, lovind-o cu palmele şi pumnii unde nimerea. Atunci nemaiputând îndura i-a spus:
– Nu te înţeleg, nu eşti fericit că divorţezi şi rămâi cu amanta, sau credeai că nu ştiu de existenţa ei? M-am săturat de violenţa ta, nu te mai vreau în jurul meu.
– Nu vei scăpa aşa de uşor de mine. Eşti soţia mea şi vei rămâne soţia mea.
– În definitiv ce vrei, să ai şi soţie şi amantă? Văd că ai început să şi bei. Ce, te-a dezamăgit amanta?
– Nu este treaba ta ce fac eu în afara casei.
– Ba este treaba mea, pentru că noi am format o familie pe care tu trebuia să o respecţi, nu să ai escapade extraconjugale. Eu m-am săturat de tine, nu te mai vreau, aşa că să-ţi fie foarte clar, eu divorţez şi în acest fel vei avea libertatea să faci ce vrei cu viaţa ta, fără să mi-o încurci pe a mea.
Cât de urât şi murdar fusese acest divorţ. Îşi amintea cum trebuise să se refugieze cu fetiţa la o prietenă, până la pronunţarea divorţului, pentru a scăpa de violenţa soţului. Dar Dumnezeu o ajutase să divorţeze şi de cinci ani era numai cu fetiţa.
Acum era cât de cât mulţumită. Avea un serviciu care îi asigura un venit satisfăcător. Era cosmeticiană. Nu renunţase însă la visul ei de a părăsi ţara şi a merge la Paris pentru a se resliza. Această dorinţă era acerbă. N-o părăsea niciodată. Gândul ei nu-l împărtăşise nimănui deocamdată, nici măcar fetiţei.
Se scurgeau zilele, săptămânile, lunile. Viaţa lor era la fel de monotonă, parcă după acelaşi şablon. Singura persoană care dădea o pată de culoare vieţii ei era fetiţa. Prezenţa ei îi umplea sufletul de bucurie. Era lumina ochilor ei. De la divorţ, tatăl ei n-o mai văzuse şi nici nu contribuia material la creşterea ei. Pe de o parte îi convenea, deoarece scăpase de prezenţa lui dezagreabilă. Cu toate că fetiţa îi umplea toată viaţa, de la un timp se gândea că ar fi vrut foarte mult să aibă în jurul ei şi o prezenţă masculină. Imediat după divorţ, încercaseră mai mulţi bărbaţi să se apropie de ea, dar soţul ei o scârbise atât de mult încât refuzase orice prezenţă masculină. Dar trecuseră anii, rănile se vindecaseră, aşa că nevoile şi gândurile ei o purtau din ce în ce mai mult spre dorinţe umane şi fireşti. Nu mai vroia căsătorie, vroia numai o relaţie frumoasă cu un bărbat care să-i împărtăşească toate dezideratele. În felul ăsta vedea ea să-şi refacă viaţa lângă un bărbat. Se gândea cum să-i spună toate astea fiicei ei şi cât va înţelege ea din astea.
Fetiţa veni în fugă cu îndrăzneală, o îmbrăţişă cu căldură pe mama ei şi râzând rămase atârnată de gâtul ei, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului. După ce-i sărută faţa strălucitoare de duioşie, fetiţa îşi desfăcu mâinile şi vru să fugă înapoi. Mama însă o reţinu, trecând cu mâna pe gâtul neted şi gingaş al fiicei sale.
– Draga mea eşti mare acum şi aş vrea să-ţi cer părerea într-o problemă.
– Încep să mă simt importantă. Te ascult numai ochi şi urechi.
– Te-ai gândit vreodată că aş vrea să-mi refac viaţa?
– Drept să-ţi spun, nu. De ce trebuie să o faci, doar ne simţim atât de bine împreună.
– Vine o vreme când o femeie simte nevoia stringentă a unei prezenţe masculine, atât din punct de vedere personal cât şi material. Mai este ceva ce aş vrea să-ţi spun. De multă vreme mă gândesc să părăsim ţara şi să ne stabilim la Paris. Presimt că acel oraş va fi norocul nostru. În afară de bunica şi câteva prietene nu mai avem pe nimeni aici, aşa că nu ne va fi greu să plecăm, numai că nu ştiu cum să procedez. O cale simplă ar fi aceea de a mă căsătorii cu un francez. De multă vreme o colegă tot vrea să-mi facă cunoştinţă cu unul. Nu că aş mai vrea să mă căsătoresc, pentru că sunt scârbită, dar dacă asta ar fi singura cale, voi trece peste tot pentru a-mi atinge scopul.
– Aşa gânduri mari ai ? Nu ştiu ce să spun.
– Draga mea te superi dacă în seara aceasta dormi la bunica? Sunt invitată la o petrecere. Ce zici, să mă duc?
– De ce nu? Tu niciodată nu te duci nicăieri, aşa că ţi-ar prinde bine o ieşire. Ştii că nu-mi place la bunica, dar pentru tine o fac şi pe asta.
– Îţi mulţumesc scumpa mea. Tu eşti dulceaţa mea dragă, fetiţa mea inteligentă.
– Mă măguleşti mamă, zise Natalia şi luând-o pe mama ei de gât, îi dădu un sărut cald pe obraz.
Natalia a fost dusă la bunica ei, iar ea în clarobscurul camerei se pregătea de plecare. Puse pe ea singura ei rochie elegantă şi pe care n-o mai îmbrăcase de mult timp. La această petrecere nu întrevedea nicio surpriză plăcută. Nici nu ştia cât de mult se înşela. O, minune, înfăptuieşte-te odată!
Noaptea era minunată, cerul era plin de stele. Ajunse la petrecere. Era ziua unei colege de serviciu. Lumea frumos îmbrăcată, mişuna la intrare. Intră într-o sală dreptunghiulară, destul de mare, cu multe arcade, luminată puternic. A fost întâmpinată de anfitrioana petrecerii.
Avantajul vieţii în comun e că trăieşti, vorbeşti, faci parte dintr-o societate. Sunt atâtea de spus, de ascultat şi de făcut, că nu mai ai timp de gândit. Fiinţele care n-au ipocrizia unei educaţii de om civilizat, reacţionează firesc de cum pricep despre ce-i vorba. Sunt mulţumiţi sau nemulţumiţi, veseli sau trişti, interesaţi sau indiferenţi.
Stăpâna petrecerii, Ioana, o femeie înaltă, blondă, robustă şi cam gălăgioasă, vroia să unească societatea într-un singur cerc, s-o animeze.
– Într-adevăr nu vă spune nimic un dans sau un pahar cu vin?
Printre invitaţi se afla şi Alain, un inginer francez. Era detaşat de la Paris şi locuia de mai mult timp în România. Era un bărbat înalt, chipeş, brunet, prezentabil, cu pomeţii înalţi, ochii de un negru luminos şi clar şi un zâmbet care putea să fie la fel de visător pe cât era de seducător. Gura senzuală avea câteva cute adânci în jurul ei, dar asta o făcea să fie şi mai ademenitoare. Era singur, iar bunul lui simţ îl făcu să se retragă într-un colţ de unde putea privi în voie la paleta viu colorată de oameni care mişunau în jurul lui.
Uitându-se la invitaţi , văzu deodată o femeie nu foarte elegantă, dar care întruchipa toată frumuseţea simplităţii. Deşi nu avea nimic deosebit în vestimentaţie, el o remarcă în mijlocul mulţimii, cum ar distinge o floare printre buruieni. N-o pierdea nicio clipă din ochi. Vrând s-o cunoască pe cea care-i atrăsese atenţia se apropie de Ioana.
– Poţi să-mi spui cine este doamna aceea brunetă cu părul lung?
– A! Mari? Vrei să-ţi fac cunoştinţă cu ea?
– Dacă nu o deranjează.
– N-are de ce. E singură. De fapt ea este persoana despre care ţi-am vorbit cu ceva timp în urmă.
Ioana se apropiase de Mari , adresându-i-se.
-Mari, un domn te-a remarcat şi vrea să te cunoască. E un om de treabă, cinstit şi corect. Ai ceva împotrivă? Văd că te cam sperie ideea.
-De la divorţ nu m-au mai interesat în niciun fel bărbaţii.
-S-a ivit ocazia să-ţi acorzi puţină atenţie şi ţie. El este francezul despre care ţi-am vorbit. Vreau să vă fac cunoştinţă.
-Vorbeşti serios?
Ioana nu mai stătu să o asculte şi trăgând-o după ea o duse în faţa lui Alain.
– Să facem cunoştinţă, zise Ioana.
Mari şi Alain dădură mâna. Privirea şi atingerea mâinii ei îl învăpăiară. Mari se simţea pierdută. Fusese atât de mult timp singură, încât nu mai ştia cum este senzaţia de piele în contact cu altă piele.
-Încântat doamnă să vă cunosc personal. Cred că nu am comis o imprudenţă ţinând să vă cunosc, zise el cu pietate.
Mari îşi dădu seama că ceva se schimbase în starea ei, după bucuria şi spaima care-i cuprinseseră inima. Nimeni n-ar fi bănuit din tonul ei placid şi purtarea indiferentă, că se afla într-o stare de extremă agitaţie. Era prima dată după atâţia ani când îi permitea unui bărbat să se apropie de ea. Era orbită de o revelaţie mistică. Brusc se simţi fericită, era însufleţită de o bucurie fără nume. Fiind inconştient preocupată să-l examineze, ea se înroşi şi îi evită repede privirea. O enerva faptul că privirea lui o intimida. Se simţea analizată, iar timiditatea ei nu făcea faţă unei asemenea analize.
Prin minte îi treceau tot felul de gânduri şi nu-i venea să creadă în coincidenţă. Să fii fost mâna lui Dumnezeu? Să i-l fii scos în cale numai pentru ai îndeplinii ei dorinţa arzătoare de a părăsi ţara şi de a se stabili la Paris? Dacă el era bărbatul prin care dorinţele ei se puteau realiza, atunci nimic n-o va mai opri să-şi urmeze soarta.
Era departe cu gândurile când el începuse de mult să vorbească. Îşi reveni când îl auzi spunând:
– Simţurile mele nu m-au înşelat în ce vă priveşte. Credeţi că dacă simţurile mele pier, nu mai poate fi vorba de nicio existenţă, de nicio percepţie a realităţii? Cu frumuseţea şi distincţia dumneavoastră puteţi foarte uşor să vrăjiţi un bărbat.
În colţul buzelor ei îi apăru un surâs, iar în surâsul ei pâlpâia orgoliul că-i fusese adresat pe neaşteptate un omagiu atât de insolit. Ea îi auzi cuvintele, dar se prefăcu că nu le aude. Ce vroia? De ce o interpela direct? Timiditatea ei îi juca feste. Altfel era o femeie cultivată, care putea face faţă unei discuţii. Tulburarea şi sentimentul de inexplicabilă timiditate se risipiră cu desăvârşire în scurt timp. Toată seara au petrecut-o împreună discutând şi dansând. Timpul părea că zboară.
Între ei se crease o apropiere. Parcă se cunoşteau dintotdeauna. El o privea insistent, cu drăgălăşenie, întrebându-se dacă ea era oare femeia pe care o căuta de atâta timp, pentru că îl fascinase.
– Dincolo de această faţă frumoasă văd o tristeţe. Aş vrea din toată inima să te pot ajuta. Ştiu însă că tu faci ca totul să fie zadarnic, zise Alain.
– Ce pot să răspund? Trebuie să mă cunoşti pentru a mă eticheta şi apoi nu ne cunoaştem suficient pentru a-mi deschide sufletul.
La despărţire, când a văzut că pleacă i s-a adresat îndrăzneţ.
– Te mai pot vedea?
– Da, de ce nu! Mă poţi suna.
Petrecerea a luat sfârşit. A fost o seară încântătoare plină de duioşie şi tandreţe.
Mari intră în casă cu un surâs fericit pe buze. Prea fericit decise ea, văzându-şi propria figură într-o oglindă. Dar nu putea să diminueze strălucirea din ochii ei.
Fiind singură în casă, putea să dea frâu liber gândurilor şi stării de fericire care o invada.
Se simţea ca o puştoaică la prima întâlnire. Totul fusese atât de frumos, atât de neaşteptat. Ce se întâmplase cu ea? Unde era femeia rigidă şi distantă, care nu permitea nici unui bărbat să se apropie de ea?
Ce-o fermecase la acest bărbat? Îi venea în minte vocea lui caldă şi frumoasă, chipul lui luminos, delicateţea lui.
Trebuia să se calmeze pentru a nu exploda de atâta fericire. Simţea că pluteşte. Să fii fost aceştia primii fiori ai unei iubiri? Nu trebuia să-şi facă speranţe pentru a nu fi dezamăgită. Dacă pentru el, ea nu fusese decât o femeie din mulţime, pe care din bun-simţ o tratase cu respect? Dacă ar fi fost aşa nu i-ar fi cerut s-o mai vadă.
Cu gândul la el şi cu speranţa unei revederi, Mari se lăsă în voia somnului care o chema pentru a o duce în lumea viselor.

Sentimente -download carte
CAPITOLUL 1
CAPITOLUL 2

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: